Adelina Toncean – ce facem cu ceea ce ne lasă ceilalți?

*Acest articol este un portret. Vocea și imaginea create nu aparțin personajului principal, ci autorului articolului. Faptele, în schimb și momentele sunt reale.

Mă întrebi cine sunt? Te lămuresc imediat. Dar ca să fac asta trebuie să-ți spun mai întâi poveștile lui Andrei și a lui Blondie.

Andrei. La două luni după viața-fără-de-Cristi, am găsit un alt băiat. În același spital. Avea aceeași malformație congenitală. Așa că, fără să mă gândesc prea mult, l-am luat ca pe un dar de la Dumnezeu și am urcat cu el în primul avion spre Italia. Am reușit să îl operăm. Acum, Andrei este foarte bine, trăiește și crește firesc și e un copil plin de iubire. Doar așa, am înțeles că există viață și după suferință.

Dar, înainte de Andrei… înainte de Andrei a fost Blondie.

Ultimele lui cuvinte au fost: „Împarte pentru o altă parte care se împarte într-o altă parte”.

Sună puțin complicat, nu-i așa? Așa am crezut și eu când le-am citit în jurnalul lui. Cumva ironic, el o spunea pentru ultima dată, iar eu o auzeam pentru prima. O buclă se închidea, una se deschidea.

Blondie a fost mai mult decât copilul meu. L-am adoptat în primăvara lui 2004 cand aveam 25 de ani și mai fusesem cu el in ambulanta de vreo 6 ori. Pentru ca era deja prea mare, si genul asta de operatie se face doar in primele saptamani de viata, Blondie nu a mai fost operat.

Îl chema Cristi, de fapt. Eu îi spuneam Blondie pentru că într-o dimineață i-am văzut poza într-un ziar, iar părul lui blond mi-a rămas cumva întipărit în minte și după ce am dat pagina. Mă gândeam mereu la el. Îmi puneam întrebări, îngrijorată. Erau mai mult retorice, dar tot am îndrăznit să cred că-l pot ajuta.

Blondie nu mi-a spus niciodată „mamă”, ci doar Adelina. Mi-a fost cel mai bun prieten și sufletul de la care am învățat cel mai mult. Uneori îmi place să mă gândesc la el ca la un fel de mentor. M-a învățat despre ce-i viața, de fapt. Despre cum iubirea are a face cu timpul și atenția pe care le acordăm lor, acelora de care ne pasă. M-a învățat că viața e frumoasă! Doamne, cu câtă poftă zâmbea.

Ne-am bucurat de 10 ani împreună. 10 ani care au trecut precum 10 clipe. La un moment dat, pentru că nu-i mai încăpea iubirea în sine, inima lui Cristi a cedat și a plecat între îngeri. A lăsat în urmă foarte multe amintiri frumoase și un testament pe care și astăzi îl citesc cu emoție și lacrimi în ochi.

Atunci, când Cristi n-a mai fost, am vrut ca timpul să se oprească-n loc. Aveam nevoie de timp să înțeleg și să simt. Să dau drumul. Băiatul ăsta îmi lăsase o moștenire mai mare și mai grea decât puteam eu duce la acel moment. Și nu, nu știam cum s-o gestionez.

Eu. Adelina. La început, mergeam în fiecare zi la copii. Eram singura care făcea astfel de vizite în spital. Uneori îmi era mai greu, alteori mai ușor. E dovedit științific că, pentru a li se îmbunătăți starea de sănătate, acești copii au nevoie de afecțiune și contact uman.

Într-una din zile, după o astfel de zi, curățată de ceva dureri, mi-a venit ideea programului „Niciun copil singur în spital”, iar lumea a început să aibă sens din nou. Prin acest program, asociația „Inima copiilor” pregătește oameni care să poată avea grijă de copiii de la terapie intensivă. Practic, aducem împreună oameni care au nevoie să ofere afecțiune și copiii din spitale care prezintă așa-numitul (cu cinism l-au numit așa) „risc de abandon”, fiindcă mai sunt vizitați din când în când.

Mă întrebi, deci, cine sunt?

Sunt Adelina Toncean și vin sâmbătă, 27 octombrie la TEDxConstanța. Voi atinge un subiect sensibil mie – ultimele cuvinte ale lui Blondie, ce au însemnat ele și cum au schimbat destine. Dar, mai mult decât atât, cum am găsit eu să gestionez această moștenire – grea, aș spune – a unor ultime cuvinte.

“Împarte pentru o altă parte care se împarte într-o altă parte…”